Mișcarea în artă se poate raporta la mai multe concepte diferite:

(A) Există termenul general „mișcare” ca în stil și școala de artă.

(B) Există mișcare așa cum este descrisă într-un tablou care implică mișcarea fizică a unui obiect prin suprapunerea instantelor în timp. (Așa cum se folosește în stilul particular al futuristilor și al vorticienilor. De exemplu, este dinamismul unui câine pe zăpadă al lui Giacomo Balla, acum în Galeria de artă Albright-Knox din Buffalo, New York).

(C) Apoi, există o mișcare ca parte a compoziției.

Conducerea ochiului privitorului într-o călătorie

Mișcarea este crearea unui sentiment de un refugiu și curge printr-un tablou care îl transformă din tapet pasiv într-o extensie dinamică a psihicului privitorului, crearea unei inter-reacții care duce privitorul pe o cale de descoperire. Mișcarea în acest caz este opusă celor statice, neplăcute, șomate și neinspirante. Este ceea ce ne interesează când vorbim despre mișcare ca element de compoziție în artă.

Când creați mișcare într-un tablou, gândiți-vă la coregrafia procesului, la ceea ce dezvăluiți publicului, la ceea ce rămâne imaginației. Un tablou ar trebui să fie o întrebare, nu un răspuns. Apelarea la imaginația publicului permite spectatorilor să interacționeze în moduri diferite, motiv pentru care este recomandat să lăsați mereu ceva nespus într-un tablou, pentru a oferi publicului șansa unei interacțiuni unice.

Tabloul ar trebui să se dezvăluie încet publicului, ar trebui să ofere unghiuri și râuri care să conducă pe calea principală. Cu alte cuvinte, tabloul ar trebui să fie o călătorie nu destinația. Un tablou care oferă doar un punct de vedere static nu este mai bun decât un clip de vacanță (ar oferi fotografului o cheie a amintirilor sale, ci ar fi doar o imagine arbitrară pentru oricine nu este implicat emoțional). Artistul ar trebui să încurajeze spectatorul să interacționeze cu subiectul, să învețe și să crească. Pictura poate fi o anecdotă simplă sau o poveste eroică, dar ar trebui să vorbească privitorului cu bucuria unei povești dezvăluite.

Artistul este un dirijor, care aduce privirea privitorului prin tablou folosind o multitudine de tehnici care dau tabloului o senzație de mișcare, fie prin spațiu, fie prin timp, fie chiar emoție. Mișcarea poate fi dată într-un tablou printr-o imagine fundamentală puternică, să zicem curgerea unui râu; prin lumina unui soare blând de seară, care presupune trecerea unei zile; sau prin emoția unui portret înfrumusețat de simbolismul iconic, care arată cum figura a ajuns la acel sentiment. Mișcarea poate fi realizată și prin efectul creșterii sau degradării. O vibranță care infuzează subiectul și spune privitorului, aceasta este viața, aceasta este mișcare.

Deci, ce poți face? Primul punct este să ne gândim în ceea ce privește compoziția de ansamblu, de unde ați dori să înceapă ochiul privitorului (amintiți-vă că, în vest, privitorul începe de obicei din colțul din stânga sus al unui tablou, deoarece suntem învățați de la o vârstă fragedă a citi în acest mod). De la stânga la dreapta, de sus în jos este norma, dar o compoziție puternică poate atrage privirile publicului împotriva unor astfel de condiționări.

Mișcarea poate fi indicată prin fluxul obiectelor din tablou, dispunerea și modelul acestora; prin utilizarea perspectivei. Mișcarea poate fi implicată de direcția cu care se confruntă figurile - o pictură pasivă ar avea o direcție grupată sinergic, în timp ce randomizarea în direcția figurilor va conferi o sălbăticie și o vitalitate energetică unui tablou.

În continuare, artistul poate lua în considerare utilizarea culorii (inclusiv efecte optice precum albastrul care se îndepărtează de ochi și roșul care se apropie de ea); cursa de perie (realizarea marcajelor poate adăuga fluxului picturii prin direcția lor, precum și oferind o viteză mișcării prin variația dimensiunii cursei periei); modelul de lumină și umbră; și tonul (care este important pentru viziunea periferică și, prin urmare, poate atrage privirea de un subiect central). Luați în considerare consolidarea principalelor direcții de mișcare prin ecou (de exemplu, făcând norii pe cer să curgă în același mod ca valurile de pe mare) și mersul cu bicicleta (readucând ochiul la punctul de plecare, astfel că călătoria poate începe din nou).

Privind tabloul lui Vincent van Gogh de mai sus, cel mai rău sens al mișcării se află în valuri, rândul pe rândul întrerupătorilor (marcat cu numărul 1). Apoi, există banca de nori (# 2), care pare să sufle spre dreapta, creată atât prin forma norilor cât și prin direcția marcajelor. Forma norilor răsună forma valului. În prim plan, norii au aruncat o umbră (# 3), dând un sentiment de schimbare a luminii în scenă. Pozițiile, pozițiile și dimensiunile relative ale diferitelor figuri (nr. 4) dau senzația că unii sunt mai departe de noi, mergând spre barcă. Uitați-vă cum figura din dreapta (# 5) pare a fi îndoită, intrând în vânt!

Toate lucrurile mici se adaugă, lucrând unul cu altul pentru a crea atmosfera și sentimentul general al lucrurilor care se întâmplă și se mișcă. Uită-te la cum stegulește steagul roșu din vârful catargului în vânt (# 6). Culoarea sa se repetă în alte câteva locuri din tablou (începând cu cămașa pe care o poartă figura din barcă), lucrând la acel alt element de compoziție, unitate. De asemenea, culoarea roșie se întoarce mai departe din tablou împotriva cerului albastru plictisitor, ne spune că barca este centrul atenției și că figurile de pe plajă își joacă rolul în lansarea sa. Întrerupeți-vă un minut pentru a vă gândi la cât de multe informații ați citit în acea mică sclipire de vopsea: direcția vântului, puterea vântului, că este vânt (sau drapelul ar fi zgomotos).

Amintiți-vă întotdeauna că mișcarea în compoziție este o expresie a călătoriei pe care publicul o întreprinde cu dvs., artistul, în calitate de ghid. Chiar și cea mai mică componentă poate da o mișcare de vopsire.